Educatia in copilarie si autoreprimarea & automutilarea interioara a adultului

31.8.2015

Articole > Copii echilibrati si fericiti

0 comentarii

"De ce acceptă în mod voluntar oamenii să se autoreprime şi de ce adoptă ei mecanisme de autoapărare care îi mutilează?

- Pentru supravieţuire. 
Copilul este atât de fragil încât nu poate supravieţui singur. Adulţii îl pot exploata cu uşurinţă. Ei îl pot învăţa orice doresc, prin forţă. 
Este exact ceea ce fac psihologii behaviorişti - (n.tr. Care studiază formele de comportament uman) - precum B.F. Skinner în laboratoarele lor. 
Skinner învaţă porumbeii să joace ping-pong, folosind acelaşi mecanism: al răsplăţii şi pedepsei. 
Dacă porumbeii acceptă să facă mişcările corecte, ei sunt răsplătiţi: primesc de mâncare. Dacă greşesc, sunt pedepsiţi cu şocuri electrice. 
Până şi porumbeii pot învăţa să joace ping-pong în asemenea condiţii.

Acelaşi lucru se petrece la circ. Puteţi vedea cu ochii voştri. 
Până şi leii, aceste animale atât de frumoase, acceptă să facă ce le spune dresorul, de frica biciului; până şi elefanţii, deşi sunt atât de puternici, acceptă să joace cum li se cântă. 
Ei au fost mai întâi înfometaţi, iar apoi răsplătiţi cu mâncare. Trucul este vechi dintotdeauna. 

Oamenii fac cu copiii lor exact ceea ce se petrece la circ cu animalele. Este adevărat, ei nu fac conştient acest lucru, căci la fel au păţit şi ei în copilărie. Aceasta este singura manieră pe care o cunosc de a-şi creşte copiii. 
Şi o mai numesc „creştere“! 

în realitate, ar trebui să-i spună „descreştere“, căci ei îşi forţează copiii să pătrundă într-o realitate inferioară, nu întruna superioară. Aceste tehnici şi metode skinneriene explică de ce ne autoreprimăm şi de ce adoptăm cu toţii mecanisme de autoapărare care ne mutilează.

Copilul nu ştie ce este bine şi ce este rău. 
Noi suntem cei care îl învăţăm, în funcţie de valorile minţii noastre. 

Aceeaşi valoare morală poate fi acceptată în Tibet şi respinsă în India, poate fi considerată corectă în casa voastră, dar greşită în casa vecinului vostru. 

Şi totuşi, voi forţaţi copilul să o accepte: „Aşa e bine, aşa trebuie să faci!“ 

Atunci când face aşa, copilul este aprobat, când nu face aşa, el este dezaprobat. 

Când face ce spuneţi voi, sunteţi fericiţi şi îl mângâiaţi pe creştet, la fel ca pe un animal; când nu face, vă enervaţi şi îl torturaţi, îi daţi bătaie, îl înfometaţi, îi refuzaţi iubirea la care are dreptul.

Copilul înţelege în mod natural că e în joc supravieţuirea lui. Dacă îşi va asculta tatăl şi mama, atunci totul va fi în regulă; dacă nu, aceştia îl vor omorî. 
Şi ce poate face copilul? Cum s-ar putea afirma el în faţa acestor oameni puternici? 
Ei par atât de mari şi de puternici, iar el nu poate face nimic.

Când copilul devine la rândul lui puternic, el este deja condiţionat. 
Condiţionarea a ajuns să fie atât de bine înrădăcinată în fiinţa lui încât nu mai este nevoie ca tatăl şi mama să continue să-l mai supravegheze. 
Şi această condiţionare interioară, pe care ei o numesc conştiinţă, va continua să-l tortureze întreaga viaţă.

De pildă, în cazul în care copilul începe să se joace cu organele sale genitale - o simplă joacă de copil, o bucurie naturală pentru el, căci corpul copilului este foarte sensibil - acest lucru nu are nimic de-a face cu sexualitatea aşa cum o înţeleg adulţii. 

Copilul este foarte viu, şi în mod firesc, atunci când copilul este viu, organele lui genitale sunt încă şi mai vii decât alte părţi ale corpului. 
Aceasta este zona în care se acumulează energia vieţii, partea cea mai sensibilă a corpului. 
Atunci când îşi atinge şi când se joacă cu organele genitale, copilul simte o imensă bucurie, dar părinţii lui se tem. Aceasta este problema lor. 
Ei se tem că micuţul se masturbează, sau ceva de genul ăsta. în realitate, nici vorbă de aşa ceva. Jocul cu propriul corp este o bucurie pură. Nu are nimic de-a face cu masturbarea, ci cu iubirea de sine.

Părinţii se simt însă vinovaţi; ei se tem că cineva le-ar putea vedea copilul, şi atunci, ce vor crede aceştia despre educaţia pe care i-o dau? 

Copiii trebuie să devină civilizaţi, trebuie învăţaţi cum să se poarte. De aceea, ei îşi opresc copiii, strigă la ei: „Termină!“, din nou şi din nou, până când acest cuvânt: „Nu!“ pătrunde tot mai adânc în subconştientul lor, devenind imposibil de smuls.

Atunci nu va mai fi nevoie ca cineva să strige la copil. Atunci când va simţi nevoia să se joace cu organele genitale, ceva dinlăuntrul lui îi va spune: „Termină!“, iar copilul se va teme că tata sau mama îl privesc, şi se va simţi vinovat. 

După care, părinţii îl vor învăţa că există un Dumnezeu-Tată care îl priveşte tot timpul, oriunde s-ar afla, chiar şi în baie. Oriunde ar fi, el poate fi văzut.

Această concepţie despre Dumnezeu este mutilantă. 
Copilul nu se mai simte liber nici măcar în baie. Oriunde s-ar afla, el nu are cum să fie liber. 
Acest Dumnezeu atotputernic îl urmează oriunde s-ar duce, la fel ca un detectiv. 

Chiar şi când va face dragoste cu o femeie, Dumnezeu va fi acolo şi îl va privi cu mustrare. 
Este un superpoliţist, care se adaugă la conştiinţa creată de părinţi.

Aşa se explică de ce Buddha spunea că omul nu se poate elibera decât dacă îşi ucide părinţii. 
Uciderea părinţilor nu trebuie să fie efectivă, ea se referă la uciderea vocii părinţilor dinlăuntrul propriei conştiinţe, la renunţarea la toate aceste prostii inoculate de ei şi la a începe să-ţi trăieşti viaţa aşa cum crezi tu, în conformitate cu propria ta conştiinţă. 
Conştiinţa dobândită trebuie eliminată, iar conştiinţa pură trebuie cultivată. 

Conştiinţa ar trebui să fie unica lege după care trăim, în acest fel, viaţa noastră ar fi formată într-adevăr din ceea ce simţim noi, cu adevărat. Noi suntem cei care trebuie să decidem, căci este viaţa noastră, nu a altora. Nimeni altcineva nu are dreptul să ia decizii în numele nostru.

Nu vreau să spun cu asta că tot ceea ce veţi face va fi atunci corect. 
Veţi comite destule greşeli, dar acestea fac parte din libertatea de a alege şi din creşterea spirituală. 
De multe ori vă veţi rătăci, dar nu este nimic rău în asta; chiar şi rătăcirea este o cale de a te întoarce acasă (amintiţi-vă de parabola cu fiul rătăcitor). 
Cine nu se rătăceşte niciodată nu se poate întoarce acasă, el este deja mort. 
Cine nu greşeşte niciodată nu se poate bucura atunci când acţionează corect. El este doar un sclav. Cineva a creat în el o sclavie mentală.

Copilul este dependent de părinţii săi pentru multă vreme, cel puţin pentru 21 sau 25 de ani. 
Este o perioadă îndelungată, o treime din viaţa sa. Timp de o treime din viaţa sa, el este condiţionat. 

Gândiţi-vă: 25 de ani de condiţionare! El poate fi forţat să accepte orice.

Iar după ce învaţă toate aceste mecanisme, este foarte greu să le mai uite vreodată. 
Aşa se explică de ce este atât de dificil să faceţi saltul în realitate şi să începeţi să vă trăiţi viaţa. 

La început, totul va fi un şoc cumplit; veţi tremura de multe ori, căci este necesar să vă împotriviţi părinţilor voştri, societăţii. 
Societatea este cea care îi mandatează pe părinţi; ei nu sunt decât executorii societăţii. 
Totul este o conspiraţie: părinţii, societatea, poliţiştii, profesorii, magistraţii, preşedintele, toţi şi-au unit forţele pentru a vă îngenunchea pe voi. Ei sunt cei care blochează viitorul copiilor voştri.

După ce învăţarea s-a produs, dezvăţarea devine foarte dificilă, căci după 25 de ani de repetiţie constantă, sunteţi complet hipnotizaţi. 
Este necesară acum o dehipnotizare; este necesar să renunţaţi la toată această condiţionare.

Da, totul porneşte de la necesitatea de a supravieţui. 

Copilul doreşte să trăiască, aşa se explică de ce ajunge să facă atâtea compromisuri. 
El face un târg. Orice om acceptă să facă un târg atunci când vine vorba de viaţă şi de moarte. 
Dacă muriţi de sete în deşert şi cineva are apă de oferit, el vă poate cere orice preţ. Vă poate forţa să faceţi orice doreşte. Asta au făcut până acum oamenii cu copiii lor.

De ce acceptă oamenii să se autoreprime în mod voluntar şi de ce adoptă ei mecanisme de autoapărare care îi mutilează?

Această acceptare nu este voluntară. 
Pare voluntară, căci la momentul în care deveniţi conştienţi toate acestea v-au pătruns deja adânc în subconştient. în realitate, nu este voluntară; nici un copil nu învaţă vreodată ceva în mod voluntar. El este forţat prin violenţă.

Priviţi-i pe copii. Orice copil opune rezistenţă, orice copil îşi duce lupta până la capăt, orice copil le creează probleme părinţilor săi, orice copil încearcă să scape cu orice preţ de acest mecanism de automutilare. în cele din urmă, părinţii înving, căci ei sunt mai puternici. 
Totul ţine de forţă şi de neputinţă.

Nu este deci deloc nefiresc faptul că atunci când ajung mari, copiii se răzbună pe părinţii lor. 
Reacţia lor este naturală. 
Este foarte greu să-ţi ierţi părinţii; aşa se explică de ce orice societate îi învaţă pe copii să-şi respecte părinţii. 

Dacă nu-i poţi ierta, măcar respectâ-i. Dacă nu-i poţi iubi, măcar respec-tă-i. Dar acest respect este formal, este o păcăleală, în profunzimea fiinţei voastre, voi rămâneţi furioşi pe ei.

Dacă aceste cuvinte vor fi auzite, dacă ele vor ajunge cândva să domine lumea, copiii vor învăţa să-şi iubească cu adevărat părinţii, ei vor ajunge să se înţeleagă reciproc, căci atunci, părinţii nu vor mai fi duşmanii lor, ci prietenii lor.
('din lucrarea Zen: calea paradoxului, voi. 1, cap. 6)

Puiul de om este cel mai slab pui din întreaga istorie a existenţei, dar slăbiciunea lui este o binecuvântare ascunsă.
Din păcate, el poate fi exploatat, şi asta au făcut adulţii dintotdeauna. Părinţii nu sunt de acord ca slăbiciunea, fragilitatea şi dependenţa copilului lor să se transforme vreodată în independenţă, putere, integritate, individualitate.
Ei sunt fericiţi numai atunci când copilul rămâne obedient.

Un copil neascultător este o sursă continuă de necazuri, dar el este o fiinţă umană adevărată.

Copilul ascultător nu este decât un robot. 

Copilul care nu ştie să spună „nu“ este lipsit de integritate, iar „da“-ul său este lipsit de orice valoare. Afirmaţia nu capătă valoare decât atunci când copilul ştie să spună din când în când şi „nu“. El are opţiunea de a alege, iar cea care va decide va fi inteligenţa lui.

Părinţilor le este însă mult mai uşor atunci când copiii spun întotdeauna „da“. 
Ei îi răsplătesc pe copii atunci când sunt ascultători şi îi pedepsesc atunci când sunt neascultători. Aceeaşi situaţie este valabilă şi în şcoli. Profesorii vor ca elevii să fie ascultători, căci atunci ei îi pot domina, îi pot controla.

Toţi profesorii mei i s-au plâns tatălui meu, iar tatăl meu le spunea: 
„Eu cui aş putea să mă plâng? Credeţi că am vreo putere asupra lui? Credeţi că pe mine mă ascultă? Faceţi ce vreţi: pedepsiţi-l, eliminaţi-l din şcoală, eu nu mă voi opune. 
Dar nu mai veniţi toată ziua la mine să vă plângeţi, căci mai am şi alte treburi de făcut. 
Toată ziua nu fac altceva decât să ascult ce i-a făcut fiul meu profesorului cutare sau cutare, vecinului cutare sau cutare...“.

Iar mie mi-a spus: 
„Poţi face ce vrei, dar nu-mi pune în pericol afacerile. Toţi vin la mine să se plângă, iar eu cred că sunt clienţi... Dar se dovedeşte că sunt clienţii tăi“.

l-am sugerat atunci tatălui meu: 
„Iată ce ar trebui să faci: pune într-un colţ al magazinului o tăbliţă mică pe care scrie ’Aici se depun plângerile’. în acest fel vei fi salvat, iar eu mă voi ocupa de aceşti oameni. Lasă-i să vină la mine“.

El mi-a răspuns: 
„Ideea este bună, dar ai văzut vreodată într-un magazin o tăbliţă pentru plângeri? Oamenii vor crede că plângerile se adresează magazinului meu; nimeni nu va crede că ele ţi se adresează ţie. Iar tu îţi vei bate şi mai tare joc de toţi acei nefericiţi care vin să se plângă de faptele tale“.

I-am spus: 
„Nu a fost decât o sugestie, ca să-ţi fiu de folos“.

Este într-adevăr dificil pentru părinţi, pentru profesori, pentru preoţi, pentru oricine, să permită neascultarea. 

Nici chiar Dumnezeu, care este atotputernic, omnipotent, cel mai mare despot între toţi, cel mai mare dictator, nu a putut fi de acord cu ea; nici chiar el nu a tolerat mica abatere a lui Adam şi Eva. 
Aceştia au fost aruncaţi din Grădina Edenului, deşi nu comiseseră nici un păcat. 

Atunci când am auzit de această poveste, m-am apucat să mănânc cât mai multe mere cu putinţă. Nu văd nici un păcat să mănânci mere dintr-un pom.

Problema nu a fost însă cu mărul. Adevărata problemă a fost neascultarea.

De aceea, prima regulă pe care a învăţat-o omul a fost aceea că ascultarea trebuie învăţată cu forţa, iar cel mai bun instrument în acest scop este frica. 

în termeni religioşi, frica s-a transformat în iad. 

Pentru ascultare, omul a folosit răsplata, care în viziunea religioasă s-a transformat în rai. Iar pentru a păstra controlul asupra tuturor, biserica a fost nevoită să inventeze un părinte: Dumnezeu-Tatăl.

Eu ştiu de ce nu au inventat un Dumnezeu-Mamă. 
Eu ştiu din propria mea experienţă că atunci când tatăl meu mă căuta furios pentru că făcusem prostii, mama era aceea care mă ascundea întotdeauna. 
Când tata refuza să-mi dea bani pentru că făcusem ceva cu care nu era de acord, mama îmi dădea întotdeauna pe ascuns nişte bani. 
De aceea, mama nu reprezintă o figură la fel de dominantă ca şi tatăl, din perspectiva disciplinei.

Mama poate fi convinsă foarte uşor, căci ea este toată numai iubire, toată numai inimă. 

Tatăl simbolizează logica, raţiunea, disciplina, capul. El este bărbatul, iar societatea este construită de bărbaţi. 

Mama mea chiar se bucura atunci când veneam şi îi spuneam: „Am făcut ceva rău; am nevoie disperată de ajutorul tău“.
Ea îmi răspundea: „Spune-mi mai întâi ce ai făcut. Te voi salva, îmi voi da toată osteneala, dar mai întâi spune-mi toată povestea. Poveştile tale sunt atât de amuzante, încât nu pot decât să mă mir de ce se enervează atât de rău taică-tău, în loc să se bucure de ele“.

Preoţii, Tatăl ceresc, părinţii de pe pământ, profesorii, liderii politici, cu toţii doresc o ascultare deplină din partea tuturor, astfel încât să nu poată apărea nici o revoltă, nici o schimbare, pentru ca interesele lor meschine să fie protejate. Am devenit cu toţii victime ale acestor interese meschine. 

A sosit însă timpul pentru o schimbare.

Copilul ascultător este întotdeauna un copil mediocru. 
A fi neascultător înseamnă să-ţi foloseşti cât de puţin inteligenţa. 

Copilul ascultător devine un bun cetăţean, se duce la biserică în fiecare duminică; pe cel neascultător, societatea nu se poate baza. 
Ce va face el cu viaţa lui? 
Ar putea deveni un pictor, un muzician, un dansator - şi toate acestea nu sunt profesii prea profitabile, sau şi mai rău, ar putea deveni un vagabond, un nimeni, un om care se bucură de libertatea lui.

Eu aş dori ca voi să ieşiţi din acest cerc vicios, să renunţaţi la orice fel de teamă. Nu există nimic de care să vă fie teamă. Nu există nici un iad de care să vă temeţi şi nici un rai după care să vă lăcomiţi.

Adevăratul paradis se află aici. Iar dacă vom renunţa cu toţii la paradisul de după moarte, vom putea face acest paradis de mii de ori mai frumos.

('din lucrarea Otrăvirea din nou a lui Socrate, după 25 de secole, cap. 28)"

Acesta a fost un fragment din OSHO - "CARTEA DESPRE COPII"
 

 

Toate minunate!
Adina Ene – 0724.226.999
COACH & Consilier dezvoltare personala
Formator / Trainer
Terapii holistice:
BARS ACCESS CONSCIOUSNESS
Raindrop – Aromoterapie + masaj
OFT Atingerea Originara
Reiki, Karuna
Theta Healing
Angelic Practician certified by Charles Virtue
Freelancer si Voluntar
 
Afirmatii cu care sa ne incepem ziua - dupa o luna apar si rezultatele

Comentarii :
...text...




“ Succese infinite, bucurii nesfârşite, uşurinţă şi claritate!
Îmbrăcate toate cu iubire. ”